Am inceput sa fac sport pe plaja acum vreo 8 ani. Rar ma intersectam cu cineva. Ieri cand am iesit sa alerg, am realizat ca s-au inmultit alergatorii si ciclistii. Era plaja plina. Ilfamily-sports stiti, genul managerului de multinationala care nu a facut sport in viata lui si la 35- 40 de ani s-a apucat sarguincios sa se antreneze pentru maraton. Cel despre care se tot vorbeste in articole, „frustratul in colanti care fuge 20 de km pe zi de problemele din viata reala.”

I-as intreba pe cei care scriu articolele astea:

Ati muncit asa in cat sa simtiti ca nu mai va mai functioneaza creierul deloc? Ca ganditi un cuvant si iese altul pe gura?

Ati stat nopti intregi cu ochii pe pereti, morti de somn, macinati de oboseala, ganduri si stres?

Ati simtit luni de zile un nod in piept? V-ati simtit ca un soricel care alerga pe rotita de dimineata pana seara?

Ati simtit ca orice realizati profsional nu va aduce atata bucurie incat sa stearga pungile de sub ochi si durerea surda de spate?

Ati fost in punctul in care sa va intrebati ”Ceilalti ma vad un om de succes, dar totusi nu sunt bine si nu inteleg de ce?

Ideea e ca poti fi cel mai bun manager, cea mai buna mama, cel mai priceput antreprenor, cel mai premiat specialist, cea mai, cel mai. Atat timp cat fizic nu te simti bine, nu te poti bucura deplin de succesul tau. Sunt impletite, starea de bine fizica si cea psihica.

Chiar daca ti se pare ciudat, atunci cand esti stors de toate puterile pentru ca ai muncit toata ziua fara sa te ridici de pe scaun si ti se pare ca maxima miscare pe care o poti face este sa te tarasti pana in parcare, mergi la sport. O alergare de jumatate de ora, sau o ora intensa la sala, dau dependenta. Nu devii dependent de ceea ce vezi in oglinda, ci de ceea ce simti inauntru. Cand simti ca nimic nu mai functioneaza, mergi la sport. Pleci de acolo nou. Vei putea sa iei linistit ziua de munca de la inceput.

Imi amintesc de socul pe care l-am avut acum cativa ani cand in Franta, de Paste, toata lumea parea sa sarbatoreasca prin sport. Erau pline strazile de ciclisti si terenurile de sport de familii care alergau. Noi evadasem de acasa pentru ca ne-am dorit sa scapam de cele doua saptamani in care te pregatesti ca pentru cataclism si iti trebuie mancare pentru cativa ani de izolare si celelalte trei zile in care mananci si iei pastile de digestie pe banda rulanta. Ce diferenta de educatie, diferenta aceea care ne costa mult, care se vede la varsta de 60 de ani, cand ei se simt si arata mai tineri decat noi cu 20 de ani.

Sa incepi sa faci sport la 40 de ani e greu, sunt praguri psihice dar mai ales fizice de depasit. Trebuie sa cultivi o disciplina care se imprima mult mai usor in prima parte a vietii. De ce nu ne-am invata copiii sa faca asta de mici? Nu sa ii ducem la un sport si sa ii presam sa fie campioni, caci asta este posibil sa le dea doar un sentiment de datorie si multe frustrari.

Putem sa le aratam cum sa iubeasca sportul. Sa exprimentam impreuna, nu sa le dam lectii teoretice complet diferite de ceea ce le aratam. Sa ii invatam ca avem corpul proiectat sa se miste si ca nu exista stare de bine si succes personal fara sanatate fizica.