performace-coverage

Am fost antrenata pentru performanta de mica. De pe la 6 ani. Cand copiii ieseau la joaca, eu eram la antrenament. In loc de tabara, eu eram in cantonament, iar in timp ce vecinii mei se jucau pentru ca asa voiau, eu jucam pentru ca asa trebuia.
Mi se spunea ca totul avea o finalitate. In loc ”sa pierd vremea jucandu-ma, ajungeam campioana si plecam in strainatate”. Si am ajuns dupa vreo 6-7 ani de munca, stres, emotii si o tona de critici primite de cate ori nu castigam. Si nu castigam mereu … caci, deh, e un singur castigator si restul invinsi, asa-i viata.

Si chiar daca am si castigat de multe ori medalii, la concursuri nationale dar si international, tot nu m-am simtit invingatoare. Din tot parcursul meu sportiv nu tin minte decat infrangerile si prea putin victoriile. Poate pentru ca erau mai putine, poate pentru ca se punea accentul mai putin pe ele.

Cel mai mult din perioada respectiva, nu imi amintesc din pacate bucuria jocului, ci presiunea imensa, asezata pe umerii unei fetite, accentuata permanent de un „trebuie” categoric.

N-am stiut ca eu am si alta dimensiune decat succesul sau insuccesul sportiv. Am crezut ca asta sunt.

Si pentru ca atunci cand esti copil absorbi ca adevar absolut tot ce ti se spune, treptat am ajuns sa ma identific cu ce faceam. Daca nu castig, nu sunt buna de nimic. Asa, cumva. Ma si pedepseam, nu mancam inainte de concurs de emotii si nu mai mancam nici daca pierdeam, mi se parea ca nu merit. N-am stiut ca eu am si alta dimensiune decat succesul sau insuccesul sportiv. Am crezut ca asta sunt. Si am luptat cu adversarii mei, dar mai ales cu mine, fara sa stiu ca fiecare avem o limita pe care oricat am vrea, nu o putem depasi si care nu are legatura cu cine suntem si nu ne defineste.
Astazi sunt convinsa ca performanta se obtine punand cuvantul “trebuie” in dreptul altor principii, mult diferite de ceea ce mi-a fost insuflat mie in copilarie si anume:

  • Nu comparatia ii face pe copii si nici chiar pe adulti sa performeze, ci ambitia de a persevera in a fi mai buni decat au fost ieri;
  • Ca sa performeze, atat copiii, cat si adultii, trebuie sa descopere ce le place. Pentru ca performanta inseamna 1% talent si 99% transpiratie si e cam greu sa transpiri mult facand ceva ce nu-ti place;
  • Increderea nemarginita in propriile puteri este ingredientul secret. Un copil ajutat sa aiba incredere in sine va fi un adult ce va muta muntii;
  • Visul trebuie conturat, exact ca tinta luata in vizorul arcasului, apoi urmarit cu consecventa. Dar atentie, copilul trebuie ajutat sa isi identifice propriile vise si nu sa ii fie proiectate vise neimplinite ale parintilor;
  • Nimeni, nici chiar parintele sau profesorul, nu are dreptul sa taie aripile copiilor.

Asadar, dragi parinti, ajutati-va copiii sa devina niste adulti fericiti ajutandu-i sa-si constientizeze calitatile, dar si lipsa unor abilitati, ajutandu-i sa foloseasca ce au, nu sa dezvolte ceva ce nu le va fi niciodata propriu, invatandu-i sa se bucure de micile victorii, nu sa se cramponeze de marile infrangeri. Iar daca nici voi nu ati fost invatati aceste lucruri cand erati copii si acum inca mai luptati in marile razboaie cu voi, aflati ca nu este niciodata prea tarziu sa depuneti armele si sa va luati timp si pentru pace si fericire.

Va spune toate aceste lucruri o fetita de 36 de ani, ce a invatat ca pentru a fi un bun parinte pentru copiii sai si un bun pedagog pentru ai altora, trebuie mai intai sa fie un bun parinte si un bun pedagog  pentru copilul din ea.

*Articol scris pentru revista Catchy.