Imagineaza-ti ca esti profesor, sau invatator. Se apropie finalul semestrului si sunteti invitati toti in cancelarie sa povestiti cum a decurs semestrul scolar care tocmai se incheie. O sa imi imaginez ca eu sunt directorul scolii.

Va invit aparent vesela sa va asezati, va spun ca a fost un semestru minunat in care activitatea noastra a curs in mod obisnuit iar apoi, brusc, trec la clasificari. Desi poate am avut ceva discutii individuale pe parcursului scolar si stiu ca o parte dintre voi au avut ceva probleme medicale, alti cativa sunt in divort sau abia s-au angajat la scoala, altii poate predau o materie pe care nu au mai predat-o pana acum, eu totusi simt nevoia sa fac niste comparatii. 

Si incep sa spun: ele trei sunt de 10, voi cinci sunteti de 8-9, voi doua sunteti neserioase pentru a intarziati si sunteti cam vesele. Desi nu deranjati, totusi este ciudat ca sunteti vesele. Iar voi patru, mai colegi, sunteti de nota 5.

As vrea sa inchideti ochii sa va imaginati ca sunteti elevii de 5. Ce simtiti? Ce simtiti cand se intorc spre voi toti ochii de la sedinta? Nu, nu aveti nevoie sa protestati, nici sa nu fiti de accord, trebuie sa taceti pur si simplu, umili, nu cumva impertinenti.

As vrea sa inchideti ochii sa va imaginati ca sunteti elevii de 5. Ce simtiti?

Nu, nu are relevanta nici un fel de circumstanta, nici macar nu conteaza daca performanta voastra este temporara, daca poate v-ati propus oricum sa faceti ceva in plus. Nu va da nimeni nici o sansa. Tocmai ai fost declarat “profesor de nota 5”. Asta este o trasatura, acela esti tu, asa ramai, asa vei fi tratat!

Acum gandeste-te cum ar fi daca eu, directorul, in loc sa fac asta, te-as invita la o cafea doar pe tine si te-as intreba: “Ce se intampla cu tine?”, “Sunt putin incurcata de rezultatele tale, te-as putea ajuta sa te pregatesti mai bine?” “Astept sa faci ceva care sa iti schimbe comportamentul sau performanta, crezi ca este posibil?” . As adauga si “Am incredere in tine, stiu ca poti sa faci asta!”. Si te-as asculta….

“Am incredere in tine, stiu ca poti sa faci asta!”

Uita-te la cele doua abordari si gandeste-te care sunt sansele ca prima sa motiveze pe cineva? Va spun eu: ZERO.

Acum imagineza-ti ca ai 11-12 ani si te-ai mutat la o scoala noua. Nu este greu sa iti imaginezi, din punct de vedere emotional semanam foarte tare noi adultii cu un copil de 11-14 ani.

Gandeste-te ca esti abordat ca in primul exemplu de cel pe care il consideri cel mai important adult din scoala. Sau esti abordat de profesorul de limba romana sau de matematica. Nu iti spune nimeni ca poate tu vei fi sportiv, sau pianist, sau chiar biolog. Pare ca toate celelalte materii sunt de umplutura si nimic nu conteaza in afara de nota. Ce simti? Mai este si acasa un adult spre care te uiti, dar el, speriat ca nu vei reusi in viata, iti spune ca mesajul de la scoala este corect. Mai mult, poate chiar intareste mesajul cu remarci de genul: Verisoara-ta cum poate? Ceilalti cat au luat la teza?  Ne faci de ras!

Tu nu esti priceput la scoala  si nici pasionat, iti plac alte lucruri, dar stii ca trebuie sa inveti. Totusi, mai mult de 7-8 nu reusesti sa iei si mai mult decat atat toata lumea te-a clasificat: esti mediocru! Nu, nu ai rezultate mediocre, esti mediocru! Nu iti explica nimeni diferenta si toti sunt dezamagiti de tine. Nu iti explica nimeni ca viata nu este doar despre romana si matematica si doar despre notele de la scoala.

Ce simti? Ce crezi despre tine? Cat de motivat te simti?