Mădălina Gîdiuță

Blog Personal

Category: Scoala parintilor (Page 1 of 5)

Cum ar trebui stabilite temele pentru acasa?

Inca de pe vremea cand administram un sediu de afterschool, am o neintelegere profunda si o frustrare legata de temele scolare ale copiilor. Nu am inteles niciodata de ce ajunge un copil de 7 ani sa scrie in banca pana la 5-5.30. Cine stabileste asta si cu ce drept? Are dreptul invatatorul sa decida ca viata elevilor lui, timp de 5 zile din saptamana, poate fi atat de dezechilibrata? Are el dreptul sa ia din celelalte nevoi ale copilului? Din nevoia de joaca, de autonomie, de miscare?

Temele scolare sunt un subiect „greu” de mult timp. Sunt profesori, parinti si formatori care sustin ca nu ar trebui sa existe teme deloc. Tabara cealalta sustine contrariul.

Am citit o serie de metastudii facute pe esantion mare de elevi, m-am sfatuit cu oameni valorosi care sunt implicati in educatie de multi ani si au un cuvant de spus  si mi-au ramas in minte cateva lucruri care cred ca merita impartasite:

  • multi profesori nu realizeaza ca nu doar ei sunt educatorii copilului ci doar o parte, chiar daca importanta, in acest puzzle. Elevul este un individ care se dezvolta, iar viata si educatia lui presupun timp important dedicat si altor lucruri in afara de studiul scolar;
  • multi profesori considera propria experienta de predare suficienta pentru procesul educational. Nu realizeaza ca au nevoie de formare si deschidere continua pentru a atinge excelenta in lucrul cu copiii;
  • la nivel de scoala nu exista o politica coerenta comuna in privinta temelor scolare;
  • scolile sunt influentate de presiunea parintilor. Scoala ar trebui sa fie un facilitator in educatie, dar sa aiba o politica proprie bine conturata. Ce vreau sa spun este ca, scoala ar trebui sa stabileasca o cantitate de teme iar daca exista copii cu nevoi sau opotunitati dincolo de media elevilor, sa faciliteze accesul acestora la adaptare sau performanta.

Iata cum mi-a explicat profesorul Constantin Lomaca ca ar trebui stabilita tema scolara a copiilor:

Scoala ar trebui sa faca un calcul simplu: timpul de stat la scoala + timpul pe transport + orele necesare de somn + masa + spalatul, etc , se aduna si se vede cat mai ramane din 24.

Apoi restul se imparte intre cat crede scoala ca este nevoie pentru activitati extra scolare plus cat se considera ca fiind necesar pentru activitati familiale acasa sau in societate, iar restul de timp saptamanal (deocamdata doar cele 5 zile) se compara cu cate ore au copiii a doua zi. De aici se deduce si hotaraste cam cat este realist sa se aloce temelor. Astfel, se ajunge cam la maxim 2 ore pe zi la varsta 10-14 ani (nivelul gimnazial de studiu).

Dl. profesor mi-a explicat ca in toate scolile mari din lume se tine cont de astfel de calcule, pentru a asigura echilibrul in viata copilului, care trebuie sa pastreze pentru a creste armonios: sanatatea, relaxarea, bucuria si timpul pentru joaca, bucuria si curiozitatea de a studia.

De asemenea, exista multe studii care arata cum se face evaluarea eficientei temelor. Pentru ca, ar trebui ca scoala sa stie daca e mai eficient ca un elev sa aiba 1 ora sau 4 ore de teme pe zi si de ce natura ar trebui sa fie (memorare, repetitie sau proiecte si argumentare). Masurarea eficientei se poate face la nivel de scoala, insa trebuie initiativa si rabdare.

Se  pot lua doua clase sau mai multe de abilitati similare (daca asta nu este posibil atunci e mai complicat caci trebuie calculat calculata intai diferenta initiala apoi comparate diferentele) iar uneia prin rotatie i se dau teme la jumatate din timp dacat alteia. Ideal ele ar trebui sa aiba acelasi profesor. la sfarsitul modulului sau unitatii de lucru (sa zicem 6-10 saptamani) se da un test comun care evalueaza “Obiectivele” cursului/ materiei.

Obiectivele reprezinta o alta problema delicata a sistemului romanesc care este aproape exclusiv concentrat pe continuturi (de aceea sunt atat de multi romani care stiu capitale, munti, ape, integrale, legea lui Ohm, etc insa sunt incapabili sa dicearna intre validitatea a doua demonstratii sau sa justifice cu argumente puncte de vedere si multe altele).

Astfel apar acele diferente uriase intre sistemele de educatie si mirarea fara de copii din Finlanda de exemplu care au foarte putine teme si totusi rezultatele lor la evaluarile PISA sunt net superioare. Diferenta este ca in sistemele performante de invatamant, copiii sunt pregatiti sa gandeasca, sa evalueze, sa aleaga intre optiuni, sa aiba initiativa. Ei nu invata sub presiunea fricii sau rusinii.

Sunt oare scoli in Romania care fac astfel de studii sau care au o politica centralizata si coerenta in privinta temelor? Scoli in care profesorii sa se coordoneze acelorasi obiective comune ce tin exclusiv de binele holistic al copilului?DSC_0328

 

 

 

 

Resurse:

http://www.nea.org/tools/16938.htm

http://www.independent.co.uk/news/education/education-news/q-how-much-time-should-be-spent-on-homework-a-70-minutes-at-most-every-day-10142120.html

http://www.alfiekohn.org/homework-improve-learning/

http://www.smh.com.au/national/education/six-hours-a-week-australian-students-record-increased-homework-hours-20141213-126elq.html

Copiii invata de la oameni pe care ii plac si care ii plac, la randul lor!

Acum putin timp citeam o postare a D-lui Serban Iosifescu, despre  ierarhia instalata in invatamant: educatoare, invatatoare si profesori. Cu cat copiii cu care se lucreaza sunt mai mari, cu atat profesorul are mai multa importanta. Eu nu inteleg deloc ierarhia aceasta si as indrazni sa spun chiar ca ar trebui ca o mare parte dintre invatatori si profesori sa priveasca atent un educator bun si sa „fure” meserie. Sa va spun de ce.

Ca sa poata lucra cu copiii, educatorul stie foarte bine ca trebuie sa il determine pe copil mai intai sa-l indrageasca, sa-i placa ce se intampla la gradinita. Daca nu face asta, copiii nu vor invata nimic in nici un fel. Asa ca educatorul bun nu se gandeste niciodata cum sa inspire respect, frica, cum sa arate cine-i seful, ci se gandeste cum sa inspire caldura, iubire, lumina. Asa fac educatoarele pe care copiii le striga mama….si stiu cateva.

Cand cresc copiii, desi tot mititei sunt, invatatorii si profesorii uita aceasta practica. E mai usor si mai repede sa strunesti o clasa de elevi daca esti ferm (chiar dur), daca tugui buzele si privirea sa „le arati cine e in control”, daca mai tipi pe alocuri si ii strigi pe numele de familie. E mai usor asa decat daca faci o strategie asa incat copiii sa te urmeze ca pe un lider pe drumul descoperirii si al invatarii.

Ce nu inteleg insa invatatorii si profesorii care fac asta, este ca toti copiii si mici si mari, invata de la profesori pe care ii plac si care ii plac. Daca intrebati copiii ce materii le plac, ei vor alege aproape intotdeauna materiile la care le plac profesorii care predau. Ce face un invatator sau profesor iubit de copii? Este simpatic, jucaus, creativ si IUBESTE/VALORIZEAZA COPIII.

Copiii nu invata la scoala pentru ca sunt responsabili, ca inteleg ca viitorul lor depinde de cat de seriosi sunt, ca vor sa intre la o facultate buna…..

Copiii invata, ca sa fie rasplatiti cu apreciere si iubire de catre invatatori, profesori si parinti. Daca ii intrebati ce le place la profesor iti vor spune: ca imi spune „pufosenie”, ca radem impreuna, ca imi spune ca sunt destept….

Mi-as dori ca fiecare invatator si profesor sa inteleaga ca dincolo de programa scolara, materie, note, catalog…etc. exista energia care se transmite catre si de la copil. Iar aceasta energie trebuie incarcata cu iubire, caldura, bucurie si multe alte calitati, toate opusul duritatii, superioritatii, lipsei de flexibilitate.

draga miss

   

 

Este cititul o corvoadă?

Am povestit la emisiunea Meditatii la Minut, impreuna cu minunata doamna Cristina Trepcea Suhan, la Radio Itsy Bitsy, despre copiii care indragesc sau nu lectura si strategia prin care ii putem influenta.

Cum îi ajutăm pe copii să citească cu plăcere?

Aud din ce în ce mai des întrebările: De ce nu mai citesc copiii din ziua de azi? Cum să îi fac să citească?
În primul rând, nu sunt de acord cu afirmația că nu citesc copiii. Cred că percepția este dată în parte de diferența între generații. Nouă, generației de adulți ne place să credem că noi am fost mai harnici decât sunt copiii de astăzi. Sunt de acord că există și copii care nu citesc, cum erau și acum 20 de ani. O parte dintre ei poate, resping lumea minunată a lecturii tocmai sub influența indirectă, părinților sau a profesorilor.
Dacă ești părinte sau profesor de copil mic, care încă nu citește, sau de copil mare, căruia nu-i plac cărțile, iată ce îți propun să ai în vedere:
· Copilul nu face neapărat ce i se spune, ci mai degrabă ce vede în casă. Dacă vrei să ai un copil care citește, ar fi bine să te vadă citind de plăcere. Foarte mulți dintre părinții care mă întreabă cum să determine copilul să îndrăgească lectura, nu o îndrăgesc la rândul lor, sau nu citesc frecvent în timpul liber de plăcere.
· Niciodată, niciodată nu îl pedepsi pe copil punându-l să citească.
· Nu folosi cuvântul TREBUIE asociat cu lectură. Copiii resping din start tot ceea ce este obligatoriu. Așa încât, dacă ești profesor nu le da lista obligatorie de lecturreading-kidsă. Alege împreună cu ei lista, sau fă-le listă de recomandări. Dacă ești părinte, ajută-l să aleagă ce vrea să citească. Știu că librăriile sunt pline de cărți nepotrivite deși ele se află la raionul de carte pentru copii, dar dacă te informezi înainte, îl poți ajuta să aleagă dintr-o plajă de cărți potrivite, ceva ce îl interesează.
· Trebuiesc stabilite clar obiectivele acestei activități. Din punctul meu de vedere, copilul citește ca să prindă gustul lecturii și ca să exerseze, astfel încât, prin exercițiu să perfecționeze acesta deprindere. Nu văd motive pentru care să forțăm copiii să citească un anumit text, adesea neadecvat vârstei mici. Nu înțeleg de ce TREBUIE să le impunem o listă anume de autori, sau cărți cu limbaj arhaic, cărți cu mesaj trist, violente sau pur și simplu texte foarte grele, pe care nici noi nu suntem capabili să le citim cu plăcere. Nu înțeleg de ce să nu-i lăsăm să citească exact ce vor, atât timp cât ne asigurăm că vorbim despre o lectură frumoasă, care conține mesaje potrivite pentru ei. Nu înțeleg de ce se aduc în clasele mici lecturi grele, urâte, povești care sunt aproape de groază, doar sub pretextul „clasicului” și pentru că le-am citit și noi. (Nu mai contează că noi am citit în clasa a VI-a ce le cerem lor în clasa a III-a. Asta nu face decât să strice bucuria copilului de a citi!). Doar pentru că așa se face? Cine spune asta?
· Având în vedere că, la clasele primare, lista de lectură nu este stabilită prin curricula școlară, ci de către învățător, acesta ar trebui să nu se bazeze pe experinta proprie de acum 20 de ani, ci să găsească variante actuale de povești/texte interesante pentru copii.
Pentru ca subiectul să prezinte interes pentru copil, ar trebui să fie conectat la universul acestuia. Copiilor le plac subiectele simple, amuzante, care au legătură cu activitățile lor cotidiene, cu grupul de prieteni si temele fantastice, cărți cu roboți, masini, minioni etc.
· Sunt mulți copii nediagnosticati oficial, care suferă de dislexie. Copilul dislexic citește și scrie foarte greu, el nu poate asocia simbolul care reprezintă litera cu sunetul respectiv. Adesea, copilul dislexic este considerat ca fiind leneș sau lipsit de lipsit de interes, iar procesul de învățare este chinuitor. Corect diagnosticați, copiii cu dislexie pot fi ajutați să deprindă scrisul sau cititul prin metode specifice. Sunt în lume dislexici care au devenit scriitori de succes sau oameni de afaceri, această afecțiune neavând nici o legătură cu potențialul sau inteligența copilului.
· Piața de carte de copii ar putea fi mai rafinată, iar editurile mai atente la cărțile pe care le publică. Poate ar trebui ca în librării să existe mai multe exemplare nesigilate pe care profsorii să le poată lectura ca să le poată apoi recomanda copiilor.

Noi la Butterfly, am demarat un proiect de recomandări, în speranța că vom reuși să ajutăm părinții să aleagă mai ușor cărți potrivite pentru copiii mici.

 

 

Copilul care se joacă, învață!

invatarea prin joaca
• Când copiii se joacă, interesul lor este îndrumat de propriul instinct. Ei sunt determinați să rezolve problemele care formează mediul lor înconjurător, fizic și social.
• Când copiii se joacă, ei experimentează posibilitatea de a deveni mai flexibili în gândirea lor și în rezolvarea problemei. Procesul acesta este mult mai important decât rezultatul pe care îl obțin.
• Când copiii se joacă, ceea ce fac sau creează, de multe ori, exprimă ceva diferit. Ei reprezintă experiențele lor în simboluri. Jucându-se în acest fel, încep să gândească abstract.
• Când copiii se joacă, vorbesc mai mult. Ei folosesc cuvinte multe și vorbesc pentru o perioadă de timp mai lungă decât în alte situații.
• Când copiii se joacă cu obiecte, ei descoperă la ce pot fi folosite acestea. Ei învață proprietățile obiectelor și înțeleg mai bine folosința lor în mediul înconjurător.
• Când copiii se joacă, ei sunt devotați activității. Atenția lor nu poate fi schimbată ușor.

Adulții recunosc că jocul este esențial pentru dezvoltarea copilului. Este necesar precum odihna și mâncarea. Cei care au scris „declaratia drepturilor copilului” pentru națiunile unite au cuprins dreptul la joacă paralel cu drepturile la nutriție sănătoasă, la adăpost, ajutor medical și educație.
Materialele și echipamentul sunt importante, însă ele nu trebuie să fie prea complicate.Cel mai important lucru este acela că educatoarele, părinții și profesorii de orice fel să încurajeze jocul copilului fără că acesta să fie complicat.
Jocul însă nu este suficient, adulții trebuie să creeze condiții pentru că fiecare copil să învețe din propriile sale acțiuni, activități și observații. Trebuie, de asemenea, să li se vorbească despre caracterul oamenilor și lucrurile care îi înconjoară. Ei trebuie să fie încurajați pentru a învăța cât mai mult. Prin joacă, copiii ajung să înțeleagă realitatea și își creează noi feluri de a o aborda.

Integrarea copiilor în colectivitate

copii spateDe regulă, părinţii sunt foarte anxioşi vis a vis de momentul integrării în colectivitate. În familie este un eveniment major care generează multe emoţii ale adulţilor din preajma copilului, pe care acesta le simte în mod categoric. Aşa încât, cu cât suntem mai fricoşi şi mai îngrijoraţi, cu atât anxietatea copilului va fi mai mare şi implicit procesul integrării în colectivitate, mai complicat.

Noi deseori constatăm că mai grea este acomodarea părintelui, decât cea a copilului la grădiniţă.

Iată când putem considera  că este pregătit copilul pentru colectivitate:

  • când devine independent, în jurul vârstei de 1 an şi 8 luni. Copiii mai mici se acomodează mai repede în colectivitate, cu recomandarea ca aceasta să se facă treptat şi nu în decursul a 10 ore pe zi, 5 zile pe săptămână;
  • când simţim că are nevoie de socializare şi însuşirea de cunoştinţe, pentru care simt nevoia unui sprijin de specialitate;
  • când mama se reîntoarce la serviciu şi nu consideră bona ca fiind o alternativă fericită pentru creşterea copilului.

Sfaturile mele cu privire la integrare ar fi:

  • Să mergem la gradi când am gasit un loc potrivit, care sa se potrivească valorilor noastre şi viziunii în privinţa educatiei;
  • Să ne asigurăm că grădiniţa este autorizată de catre ARACIP, prin OM să funcţioneze;
  • Să nu alegem toamna, pentru integrare, dacă acest lucru este posibil;
  • Să povestim copilului despre grădiniţă intr-un mod natural şi plăcut. În nici un caz să nu permitem adulţilor să creeze în jurul idei de grădiniţă o pârghie de manipulare („vezi tu ce te aşteaptă la grădiniţă dacă nu eşti cuminte”, „stai că te duci tu la gradiniţă şi îţi trec nazurile astea” etc.);
  • Să vizitaţi împreună grădiniţă, eventual să mergeţi la joacă în perioada în care se fac activităţile în afara programei şcolare pentru ca atunci când rămâne la grădi, copilul să nu meargă într-un loc pe care nu l-a mai văzut niciodată;
  • când am hotărât înscrierea, nu trebuie să ne răzgândim, pentru că, dacă copilul sesizează că cedăm presiunii, va insista să pună presiune de câte ori nu va dori la grădiniţă, iar demersul acesta devine extrem de obositor;
  • să luam în considerare că există locuri minunate şi educatori pasionaţi care îndrumă cu iubire copiii în primii lor paşi la şcoală şi fac echipă frumos cu părintele în procesul de educaţie.

Cred însă că dincolo de sugestiile mele, un rol foarte important îl are grădiniţa, atmosfera şi modul în care reuşeşte să ofere părintelui şi copilului un sentiment de siguranţă şi comfort.

De ce “urăsc” copiii școala?

Unii copii, uneori, declară supăraţi că ei urăsc şcoala. ,,Ura” unora este aşa de mare, încât inventează tot felul de trucuri ca să nu meargă la şcoală. Cel mai des se îmbolnăvesc subit: le e rău şi îi doare burta.Dimineaţa când trebuie să plece la şcoala se închid în baie şi acolo răman, spre disperarea părinţilor care au un program foarte strict.

Daca vrei sa afli de ce ,,urăsc” copiii şcoala rasfoiește pe pagina Școlii Butterfly articolul

De ce urâm școala?

 

* scris de Elena Dragomir – Profesor Pentru Invatamânt Primar la Școala Butterfly

 

“Copilul meu nu minte niciodată!” Oare așa este?

copii spateAud des fraza asta spusă cu revoltă de către părinte, ca și cum minciuna copilului arată lipsa educației. Nu, asta înseamnă minciuna dar este interesant totuși să vedem de ce mint copiii.

“Ne este foarte greu să admitem faptul că elevii sau copiii noştri uneori ne spun minciuni. Noi, profesorii şi părinţii lor, i-am învăţat să nu mintă, le-am explicat ce este bine şi ce este rău, iar a admite că uneori copiii ne mint înseamnă că încercătile noastre de a-i forma au eşuat într-o oarecare măsură. Totuşi, copiii mint. Dar de ce?

La vârste mici, nu toate scornelile copiilor trebuie considerate minciuni.” Continuarea la

De ce mint copiii?

 

 

Părinte elicopter – copil incapabil să iși poarte de grijă

Un articol pe care l-am citit pe nerăsuflate apărut în “Chicago Tribune”, mi se pare că ne poate face sa ne recalibrăm puțin comportamentul de părinți, în folosul copilului.

“Fostul decan al Universității Stanford explică de ce părinții elicopter disrug o întragă generație de copii

Julie Lythcott-Haims a observat o tendință îngrijorătoare pe durata celor zece ani pe postul de decan al bobocilor de la Universitatea Stanford. Studenții admiși arătau minunat, realizați și practic fără cusur pe hârtie. Cu trecerea fiecărui an însă tot mai mulți dintre ei păreau incapabili de a-și purta singur de grijă. În același timp, părinții deveneau din ce în ce mai implicați în viața copiilor lor. Vorbeau cu copii lor de mai multe ori pe zi și interveneau pentru ei în orice moment apărea o dificultate.

De pe poziția de conducere la una dintre cele mai prestigioase școli din lume, Lythcott – Haims a ajuns să creadă că mamele și tații din comunitățile bogate își transformă copiii în persoane cu diferite incapacități, încercând din greu să se asigure că aceștia reușesc în viață prin a-i proteja de dezamăgiri, eșecuri și greutăți.

O astfPerformanceel de grijă exagertă s-ar putea să îi ajute pe copii în crearea unor CV-uri impresionante pentru admiterea la facultate. În același timp îi privează de șansa de a afla cine sunt ei cu adevărat, ce le place și cum să se descurce în lume, explică Lythcott – Haims în cartea sa intitulată “Cum să crești un adult: Evadeză din capcana overparenting-ului și pregătește-ți copiii pentru succes”.

“Ne doim atât de mult să-i ajutăm, ghidându-i permanent de la un moment important al vieții lor la următorul și protejându-i de eșec și durere. Dar implicarea noastră exagerată le face rău”, scrie ea. “Ea poate creea tineri adulți incapabili, fără voință și caracter. Astfel, devine greu pentru copii să se autocunoască și să își croiască singuri un drum în viață.” Alaturi de Lythcott-Haims tot mai mulți scriitori – inclusiv Jessica Lahey (“Darul eșecului”) și Jennifer Senior (“Doar fericire si nici un pic de distractie: Paradoxul parinților moderni”) – îi îndeamnă pe părinți să se relaxeze și să le ofere copiilor lor mai multă libertate.  “Nu sunt un expert în creșterea copiilor”, a spus ea într-un interviu. “Mă interesează însă ca oamenii să reușască în viață și se pare că grija exagerată din partea parinților stă în cale rușitei copiilor.” În studiul său, Lythcott-Haims face referiri la statistici privind creșterea ratei depresiilor și a altor probleme de sănătate mintală și de natură emoțională în rândul tinerilor americani. Locuind în Palo Alto, California, o comunitate care anul trecut a văzut un lung șir de sinucideri, Lythcott-Haims a hotărât să determine ce pot face părinții pentru a înlătura presiunea pe care o resimt tinerii.  Scriitoarea a pornit într-un tur de promovare a cărții sale în școli și librării, unde a vorbit grupurilor de părinți. Ea spune povești despre părinți care se implică mult prea mult în viața copiilor lor și prezintă statistici legate de depresii și de alte probleme de sănătate mintală la tineri. Astfel, speră să provoace o schimbare în comunitățile americane și să îi ajute pe părinți și pe copii de-o potrivă.

“Treaba noastră ca părinte este să ne dăm demisia”, a spus ea. “Trebuie să ne asigurăm că copiii noștri se pot da jos din pat dimineața și descura singuri.”  Așadar, cum știi că ești un părinte elicopter? Iată câteva metode simple de testare, create de Lythcott-Haims:

1. Observă limbajul pe care îl folosești. “Dacă spui noi când te referi la fiul tău sau fiica ta – ca de exemplu “Suntem în tabară cu echipa de fotbal” – este un indiciu că aveți o conexiune nesănătoasă” declară Lythcott-Haims.

2. Observă interacțiunile pe care le ai cu adulții din viața copilului tău. “Dacă te cerți constant cu profesori, directori, antrenori și arbitri, este un semn că ești un pic prea implicat”, a spus ea. “Dacă intervenim de fiecare dată, nu le dăm șansa copiilor noștri să pledeze pentru ei înșiși.”

3. Nu le mai face temele. Explicațiile sunt de prisos.  Cum poți să îți ajuți copiii să devină auto-suficienți? “Ajută-i să deprindă abilitățile de care au nevoie în viață, și oferă-le suficientă libertate pentru a folosi aceste abilități pe cont propriu”, spune Lythcott-Haims. De asenemea, roagă-i să te ajute la treburile casnice. Astfel vor își vor dezvolta simțul responsabilității, abilități practice și etica muncii.”

Despre temele de vacanţă

copii spateAm scris deja despre temele pe care le primesc elevii şi copiii noştri în timpul semestrului. Ce se întâmplă însă cu vacanţele şcolare?

Se apropie vacanţa de Crăciun, pe care copiii ar trebui să o petreacă împreună cu părinţii, bunicii, prietenii. Vacanţa de Crăciun ar trebui să fie o perioadă de relaxare, de odihnă, în care să petrecem timp cu familia şi în care să ne bucurăm. Din păcate, foarte multe familii sunt, în această vacanţă, stresate de temele pe care copiii trebuie să le rezolve.

Există profesori de ciclul primar, de exemplu, care fac următoarea socoteală: vacanţa are 21 de zile; elevii vor rezolva câte 3 probleme şi câte 10 exerciţii pe zi; rezultă o temă de vacanţă formată din (rotunjind) 50 de probleme şi 200 de exerciţii (calcule, operaţii etc.) Acestora li se adaugă o listă de texte de citit, un portofoliu sau două de întocmit, nişte planşe de colorat/lipit/desenat etc.

În orice caz, elevii nu pot ţine pasul cu socoteala unor asemenea profesori şi nu pot rezolva exact trei probleme şi 10 calcule pe zi. Îşi petrec nişte zile cu părinţii la munte, mai stau cu bunicii o vreme, iar în ultimele trei-patru zile de vacnţă rezolvă temele obligatorii. Şi atunci începe în familie cearta. Mama e supărată că băiatul nu e mai organizat şi că a lăsat tema pentru ultimele zi. Tata e supărat pe mama că nu se ocupă de copil cum trebuie. Copilul plânge că el nu ştie şi că tema e prea lungă sau prea grea. În consecinţă, ca să scape mai repede de ceartă şi nervi, părinţii sunt tentaţi să rezolve/dicteze rezolvarea temelor de vacanţă.

Când temele sunt gata, ajung la profesor la verificat, dar evident că profesorul nu are timp să verifice atâtea sute de probleme şi de exerciţii. Într-o clasă de 20 de elevi, de exemplu, ar însemna că are de corectat 1000 de probleme şi 4000 de calcule! Aşa că fie nu verifică nimic, fie scrie pe caietul cu tema de vacanţă ,,văzut”, fără a citi vreun rând. Bineînţeles că şi părinţii, şi copiii vor observa că temele de vacanţă au rămas neverificate.

Dacă temele din timpul semestrului sunt justificate (cu respectarea anumitor condiţii, aşa cum am scris, deja), în opinia noastră temele de vacanţă nu sunt justificate. Adulţii aşteaptă concediul pentru odihnă şi relaxare. Şi copiii au dreptul la vacanţele lor, în care să se odihnească.

Articol scris de Elena Dragomir – Profesor pentru Invatamant Primar Scoala Butterfly

 

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén