Madalina Gidiuta

Blog Personal

Category: guestposts (Page 1 of 2)

Cărţi iubite de copii – Scoala Butterfly – Gruffalo


,,Gruffalo” este o poveste în versuri pentru copii, scrisă de Julia Donaldson şi ilustrată de Axel  Scheffler. Tradusă în limba română de Florin Bican, ,,Gruffalo” a fost publicată în România de editura Cartea Copiilor, bucurându-se de un cuvenit succes.

Vezi continuarea pe: http://www.scoalabutterfly.ro/carti-iubite-de-copii/

 

 

 

 

De ce “urăsc” copiii școala?

Unii copii, uneori, declară supăraţi că ei urăsc şcoala. ,,Ura” unora este aşa de mare, încât inventează tot felul de trucuri ca să nu meargă la şcoală. Cel mai des se îmbolnăvesc subit: le e rău şi îi doare burta.Dimineaţa când trebuie să plece la şcoala se închid în baie şi acolo răman, spre disperarea părinţilor care au un program foarte strict.

Daca vrei sa afli de ce ,,urăsc” copiii şcoala rasfoiește pe pagina Școlii Butterfly articolul

De ce urâm școala?

 

* scris de Elena Dragomir – Profesor Pentru Invatamânt Primar la Școala Butterfly

 

Ce le mai citim copiilor noştri…”Ghici cât de mult te iubesc, de Sam McBratney”

Ghici cât de mult te iubesc, de Sam McBratney, cu ilustraţii de Anita Jeram

poza

„Iepuraşul Căstănuţă-cel-Mic, pregătindu-se să meargă la culcare, se apucă strâns de urechile nemaipomenit de lungi ale iepuraşului Căstănuţă-cel-Mare. Voia să fie sigur că iepuraşul Căstănuţă-cel-Mare îl ascultă.”

Aşa începe delicata poveste despre cei doi iepuraşi, Căstănuţă-cel-Mic şi Căstănuţă-cel-Mare, un text sensibil, pe care orice părinte îl poate citi copilului său, înainte de culcare sau cu altă ocazie. Plin de farmec şi însoţit de ilustraţii atrăgătoare şi delicate, textul poate fi o sursă de amuzament şi joc şi, prin urmare, o ocazie de a crea un moment foarte special între copil şi părinte. Căstănuţă-cel-Mare poate fi văzut atât în rolul tatălui, cât şi în rolul mamei, iar Căstănuţă-cel-Mic poate fi atât fetiţă, cât şi băieţel. Taţii vor fi foarte fericiţi, pentru că acesta este unul dintre puţinele texte în care se pot regăsi şi ei.

Iepuraşul cel mic îi arată părintelui său cât de mult îl iubeşte. Şi îl iubeşte cât poate el ajunge, dacă se ridică pe vârfurile picioarelor, şi până unde poate el sări, dacă îşi adună toate puterile. Dar iepuraşul cel mare are braţele mai lungi şi poate ajunge mai departe şi poate sări mai sus. Dacă e aşa, atunci micul iepuraş îl iubeşte până la Lună, iar iepuraşului cel mare…

„Ghici cât de mult te iubesc” poate fi o poveste perfectă pentru ritualul de culcare. Copilul cere să o audă seară de seară şi „te roagă el, din tot sufleţelul lui, să i-o citeşti de două ori”. Iar părintele, ori de câte ori ar citi-o şi oricât de bine ar învăţa-o pe de rost, se emoţionează de fiecare dacă, pentru că, în ultimă instanţă, este o poveste chiar despre el şi despre copilul lui. Pe scurt, cartea asta este despre dragostea dintre un părinte şi copilul său. Şi oricât de mult l-ar iubi copilul pe părinte, acesta îl iubeşte şi mai mult.

Mai mic (un an, doi sau trei) sau mai măricel (poate patru sau cinci), copilul va îndrăgi această poveste şi va asculta pe jumătate adormit sau, ca în cazul nostru, va ţopăi ca iepuraşul cel mic, va săruta ilustraţiile şi în cele din urmă va adormi fericit. Aşa de dragă îi este povestea.

Am citit aceasta carte de sute de ori şi ori de câte ori ajung la final, abia îmi reţin emoţia. Citiţi-le copiilor acest text şi arătaţi-le ilustraţiile. Vă asigur că nu veţi regreta decât, poate, că aţi descoperit-o aşa de târziu.

P.S. Dacă un copil este ceva mai măricel şi învaţă să citească, aceasta poate fi şi prima carte pe care va fi citit-o în viaţa lui. Şi ce bucurie ar fi, dacă aşa s-ar întâmpla!

 

 

*articol scris de Elena Dragomir, Invatator la Scoala Primara Butterfly

 

 

 

 

“Copilul meu nu minte niciodată!” Oare așa este?

copii spateAud des fraza asta spusă cu revoltă de către părinte, ca și cum minciuna copilului arată lipsa educației. Nu, asta înseamnă minciuna dar este interesant totuși să vedem de ce mint copiii.

“Ne este foarte greu să admitem faptul că elevii sau copiii noştri uneori ne spun minciuni. Noi, profesorii şi părinţii lor, i-am învăţat să nu mintă, le-am explicat ce este bine şi ce este rău, iar a admite că uneori copiii ne mint înseamnă că încercătile noastre de a-i forma au eşuat într-o oarecare măsură. Totuşi, copiii mint. Dar de ce?

La vârste mici, nu toate scornelile copiilor trebuie considerate minciuni.” Continuarea la

De ce mint copiii?

 

 

La ce vârstă să le spunem copiilor că Moş Crăciun este un mit?

mos-craciun-1Mai întâi să vă spun câteva întâmplări adevărate, iar apoi vom discuta despre întrebarea din titlu. Întâmplările sunt reale, în totalitate. Doar numele au fost schimbate, din motive evidente.

Radu avea opt ani când a venit acasă de la şcoală şi a întrebat-o pe mama dacă Moş Crăciun există. La şcoală, toţii copiii spun că Moş Crăciun nu există. Nici Moş Nicolae. Darurile sunt puse în ghetuţe de părinţi sau de bunici. Mama a negat cu vehemenţă. Bineînţeles că Moş Crăciun există. Şi Moş Nicolae există. Copiii de la şcoală nu sunt, poate, cuminţi şi de aceea Moşul nu vine la ei. Radu are mare încredere în mama lui. Părinţii l-au învăţat să nu mintă. Mama lui nu minte! Rămâne convins că mama are dreptate şi că Moşul există. Iar copiii de la şcoală sunt nişt răi! În zilele următoare Radu este bătaia de joc a întregii clase: un băiat aşa de mare mai crede în poveşti!… Radu e un prost, iar  mama  lui e o mincinoasă!… Copiii pot fi uneori atât de cruzi!

Luni de dimineaţă, toţi copiii povestesc ce le-a adus Moş Nicolae. Vine rândul lui Mihăiţă. El provine dintr-o familie cu educaţie puţină spre deloc şi cu bani şi mai puţini. La Mihăiţă Moşul n-a venit. Mama a zis că băiatul nici nu merită. Anul trecut, Mihăiţă a găsit în ghete o nuia. Mihăiţă are şase ani. E cel mai cuminte copil din clasă. E nefiresc de cuminte: nu se mişcă din bancă, nu se joacă decât dacă doamna învăţătoare insistă şi se joacă cu el, nu atinge jucăriile din clasă, nu vorbeşte cu nimeni. Este însă isteţ foc. Mihăiţă este, probabil, şi cel mai flămând copil din şcoală.

Marta nu a crezut niciodată în Moş Crăciun, nici în Zâna Măseluţă, nici în Iepuraşul de Paşte, nici în Moş Nicolae, nici în alte poveşti. Bunica ei i-a zis la un moment dat: ,,O să mergi la grădiniţă. Tu ştii că Moş Crăciun ăsta nu există!” A fost prima dată când a auzit Marta de Moş Crăciun. Înainte de a afla că Moşul ar fi putut exista, a aflat că el, de fapt, nu există. Înainte de a avea copii, Marta era convinsă că ea nu le va spune copiilor ei niciodată minciuna cu Moş Crăciun. Un mit creat de Coca Cola prin anii 1930, ca să facă nişte bani în plus! Azi, fetiţa Martei, Diana, are patru ani. Diana crede în Moş Crăciun, în Moş Nicolae, în Zâna Măseluţă şi în alte mituri şi poveşti. Marta nici nu mai ştie când şi cum a aflat copilul despre fiecare în parte. Dar crede că adevărul este uneori supraapreciat şi că bucuria pe care o simte Diana când primeşte daruri de la aceste personaje justifică orice minciună.

Sara a descoperit cu mirare într-o zi că Matei ştie că Moşul nu există. Copilul nu a plâns, nu i-a acuzat pe părinţi de minciună, nu s-a prefăcut că nu ştie adevărul. Când a venit vorba, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Matei s-a arătat preocupat să nu se dea nimeni de gol faţă de sora lui că Moşul nu ar exista. Sora este cu doi ani mai mică.

Fiecare are propriile experienţe şi convingeri în acestă privinţă. Iar decizia de a spune copiilor că aceste personaje nu există nu a fost niciodată uşoară. Unii se întreabă la ce vârstă ar trebui să le spunem copiilor adevărul. Nu există reţete, dar răspunul la această întrebare este uşor, deşi foarte vag.

Nu există o vârstă potrivită. Fiecare caz e diferit, fiecare copil e diferit, fiecare famillie e diferită. Există şi copii care ştiu sau înţeleg la un moment dat că moşul nu există, dar nu întreabă deschis pe nimeni dacă ceea ce ei intuiesc este adevărat. Nu întreabă pentru că nu vor să se despartă încă de fanteziile copilăriei. Alţii sunt aşa de grăbiţi ,,să se facă mari” şi să arate tuturor că au crescut, încât scrigă în gura mare, fără oprire, că moşul nu există, zdruncinând adesea  universul celor care încă mai cred.

În orice caz, atunci când subiectul apare, părinţii trebuie să îi trateze pe copii cu căldură, cu răbdare, cu înţelegere. Când copiii sunt supăraţi sau furioşi sau când ne acuză că i-am minţit, le putem spune că îi înţelegem, că au dreptul să fie supăraţi, dar că nimeni nu a vrut să îi facă să sufere. Copiii trebuie să ştie că sunt iubiţi şi acceptaţi, iar atunci când convingerilor lor se clatină, doar părinţii sunt cei care îi pot, cu adevărat, consola.

Articol scris de Elena Dragomir, Invatator la Scoala Primara Butterfly

sursa foto: www.iarna.totu.ro

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén