Mădălina Gîdiuță

Blog Personal

Category: Despre mine

Check in cu autoservire

12193445_1077760792243092_1068504271987010711_nAm ajuns la hotel. Parcarea sus, receptia jos, pe scari. Am luat in brate bagajele si umerasele cu haine pentru eveniment si, dupa ce am ciocanit insistent la usa incuiata, am vazut afisul “daca este incuiat, sunati cu incredere la….”
Asa a inceput “our treasure hunt”:

„Aveti cumva rezervare?”
“Nu, am sunat sa va intrebam daca nu iesiti la o cafea cu noi. Normal ca am rezervare, deschide odata ca am bagaje in brate”.

“Inteleg dar daca vreti sa intrati, noi nu suntem la hotel si trebuie sa va descurcati singure.”

Impodobita cu bagaje ca pomul de craciun, cu indrumarile omului intr-o ureche iar in cealalta cu vociferarile sora-mii care era convinsa ca prietenii nostri ne-au facut o farsa, am urcat inapoi pe scara, „pe platoul de langa hotel, sub streasina, in dreptul cifrelor scrise cu marker, este cartela de acces in cladire”. „Haideti doamna, cum nu ajungeti? Nici daca va ridicati un pic pe varfuri?.

Intr-un final am intrat si am pus bagajele in receptie, razand cu lacrimi, dar conversatia nu s-a sfarsit aici:

„Aprindeti lumina din fata dvs, ca nu ne place pe intuneric.” zise omul.  „Cautati in registrul pe receptie, rezervarea dvs. si numarul camerei, iar in spatele dvs aveti cheia de la camera si telecomanda.”

Dupa ce ne-am vazut in camera si am spus „la revedere”, mi-a raspuns cu dojana ”Pai si cartela de acces in hotel? N-o duceti la loc? Nu credeti ca mai vin si alti oaspeti in afara de dvs?”

Recunosc ca nu m-a enervat povestea, chiar i-am fost recunoscatoare tipului ca nu ma gandeam ca o sa avem parte de o portie zdravana de ras inainte sa ajungem la nunta.

Ne-am gandit ca am putea sa fim si noi a doua zi la fel de simpatice si sa ii lasam in loc de bani, o harta cu drumul pana la noi, ca sa fie tot cu autoservire, dar nu ne-a dat sansa. La check out, omul era prezent, pe baricade.

„Ati vazut doamna ca v-ati descurcat? Asta e noul curent in turism, zice. Probabil n-ati calatorit recent ca erati obisnuita altfel.”

„De calatorit, am mai calatorit. Dar nu la hoteluri asa actuale ca al dvs. Daca asta e directia, mi-as face si eu un hotel ca pare destul de simplu.” i-am zis.

Butterfly a împlinit 9 ani

afisc9

 

 

 

 

 

 

 

 

Este ca și cum cresc un copil.

A fost mic iar eu speriată. Nu știam ce să-i fac, cum să-l îndrum, cum să îi fiu mamă bună. M-am întrebat de mii de ori dacă am făcut bine că l-am făcut.

A început încet să crească, mai întâi să se poticnească în fiecare obstacol întalnit în drum, iar eu încercam din greu să îl înteleg, să îl ocrotesc si să îl sprijin să crească cum știam eu mai bine.

Apoi am constatat intr-o zi, că se descurcă fără mine. Dar ca o mamă protectoare, am stat acolo, langă el, mereu, să mă asigur că este în siguranță.

Astăzi Butterfly a crescut, are ghiozdănel și merge la școală. A împlinit 9 ani! Sunt o mamă mândră și îl văd cel mai frumos copil.

De mult timp deja, s-ar putea descurca probabil singur, știu sigur că este înconjurat de oameni grijulii pe care se poate sprijini, cum știu că sunt și foarte mulți oameni care il prețuiesc și îl admiră.

Dar, ca orice mamă, am sa fiu mereu in preajma lui, fie el mic sau mare, pentru că imi curge prin vene și îl iubesc.

La Multi Ani Butterfly!

* imaginea este primul flyer butterfly

 

E greu să transpiri făcând ce nu-ți place

performace-coverage

 

 

 

 

 

Am fost antrenată pentru performanță de mică. De pe la 6 ani. Când copiii ieșeau la joacă, eu eram la antrenament. În loc de tabără, eu eram în cantonament, iar în timp ce vecinii mei se jucau pentru că așa voiau, eu jucam pentru că așa trebuia.
Mi se spunea că totul avea o finalitate. În loc ”sa pierd vremea jucându-mă, ajungeam campioană și plecam în străinătate”. Și am ajuns după vreo 6-7 ani de muncă, stres, emoții și o tonă de critici primite de câte ori nu câștigam. Și nu câștigam mereu … căci, deh, e un singur câștigător și restul învinși, așa-i viața.

Și chiar dacă am și câștigat de multe ori medalii, la concursuri nationale dar si international, tot nu m-am simtit invingatoare.  Din tot parcursul meu sportiv nu țin minte decât înfrângerile și prea puțin victoriile. Poate pentru că erau mai puține, poate pentru că se punea accentul mai puțin pe ele.
Cel mai mult din perioada respectivă, nu îmi amintesc din păcate bucuria jocului, ci presiunea imensă, așezată pe umerii unei fetițe, accentuată permanent de un „trebuie” categoric.
Și pentru că atunci când ești copil absorbi ca adevăr absolut tot ce ți se spune, treptat am ajuns să mă identific cu ce făceam. Dacă nu câștig, nu sunt bună de nimic. Așa, cumva. Mă și pedepseam, nu mâncam înainte de concurs de emoții și nu mai mâncam nici dacă pierdeam, mi se părea că nu merit. N-am știut că eu am și altă dimensiune decât succesul sau insuccesul sportiv. Am crezut că asta sunt. Și am luptat cu adversarii mei, dar mai ales cu mine, fără să știu că fiecare avem o limită pe care oricât am vrea, nu o putem depăși și care nu are legătură cu cine suntem și nu ne definește.
Astăzi sunt convinsă că performanța se obține punând cuvântul “trebuie” în dreptul altor principii, mult diferite de ceea ce mi-a fost insuflat mie în copilărie și anume:

  1. Nu comparația îi face pe copii și nici chiar pe adulți să performeze, ci ambiția de a persevera în a fi mai buni decât au fost ieri;
    2. Ca să performeze, atât copiii, cât și adulții, trebuie să descopere ce le place. Pentru că performanța înseamnă 1% talent și 99% transpirație și e cam greu să transpiri mult făcând ceva ce nu-ți place;
    3. Încrederea nemărginită în propriile puteri este ingredientul secret. Un copil ajutat să aibă încredere în sine va fi un adult ce va muta munții;
    4. Visul trebuie conturat, exact ca ținta luată în vizorul arcașului, apoi urmărit cu consecvență. Dar atenție, copilul trebuie ajutat să își identifice propriile vise și nu să îi fie proiectate vise neîmplinite ale părinților;
    5. Nimeni, nici chiar părintele sau profesorul, nu are dreptul să taie aripile copiilor.

Așadar, dragi părinți, ajutați-vă copiii să devină niște adulți fericiți ajutându-i să-și conștientizeze calitățile, dar și lipsa unor abilități, ajutându-i să folosească ce au, nu să dezvolte ceva ce nu le va fi niciodată propriu, învățându-i să se bucure de micile victorii, nu să se cramponeze de marile înfrângeri. Iar dacă nici voi nu ați fost învățați aceste lucruri când erați copii și acum încă mai luptați în marile războaie cu voi, aflați că nu este niciodată prea târziu să depuneți armele și să vă luați timp și pentru pace și fericire.

Vă spune toate aceste lucruri o fetiță de 36 de ani, ce a învățat că pentru a fi un bun părinte pentru copiii săi și un bun pedagog pentru ai altora, trebuie mai întâi să fie un bun părinte și un bun pedagog  pentru copilul din ea.

Articol scris pentru revista Catchy.

Despre mine

1082214_636094569743052_904535435_o Astăzi sunt femeie. Astăzi sunt mamă. Astăzi sunt antreprenor. Astăzi sunt pasionată de educație. Astăzi sunt sigură cine sunt!

Drumul meu, însă, până astăzi, a fost plin de provocări care m-au ajutat să devin cine sunt și să mă conturez în continuare, căci sunt de părere că suntem toți într-o continuă transformare și devenire.

Nu am fost un elev de zece, căci toată copilăria mea am făcut sport de performanță și asta nu mi-a lăsat prea multe alternative. Însă uitându-mă înapoi, m-a ajutat să capăt niște abilități care m-au înpins permanent înainte.

Am absolvit în 2000 Facultatea de Drept. Nu pentru că aș fi fost pasionată, ci pentru că așa a fost conjunctura la momentul respectiv. Evident, nefiind pasionată de domeniul juridic, la prima ușă care s-a deschis către comunicare, pentru că eu cred că asta este menirea mea, am renunțat job-ul de jurist, că să lucrez într-o multinațională.

După nașterea fiicei mele, Daria, am decis să demarez un proiect propriu, pentru a avea independența de a fi alături de fetița mea cât mai mult timp.

Despre învățământ știam doar de la mătușă mea, la care m-am uitat că la soare toată copilăria pentru că, fiind director de școală, era respectată de toată lumea, dar mai ales pentru că mă întrebăm mereu cum o fi să primești o sacoșă de mărtișoare 🙂

Deși nu aveam nici o informație despre ce înseamnă o grădiniță, că orice mamă care visează la un loc mai bun pentru copilul ei, am demarat în 2006 proiectul Butterfly

Înainte să începem activitatea la Butterfly, eram deja însărcinată cu Tudor. Așa încât primul an de afacere a însemnat stres, greață, nesomn și o luptă contracronometru să pun pe picioare ceva ce părea să nu mai meargă vreodată, înainte să nasc. Cu perseverență, dar și sprijin permanent din partea familiei mele, am reușit să pun la punct echipă care să gestioneze grădiniță, până când am născut.

Am revenit la Grădiniță după două săptămâni de la naștere, însă asta, m-a costat o depresie care a durat doi ani și care a fost una din lecțiile profunde ale vieții mele.

În următorii 5 ani, am deschis 5 sedii noi, Butterfly având una din cele mai rapide ascensiuni de brand din domeniu.

În 2012 Grădiniță Butterfly a fost acreditată și Școală Primară Butterfly a fost autorizată.

Între timp am schimbat locuri, echipe, am evoluat, am avut succese și eșecuri, am fost vii. Un mare succes a fost ridicarea clădirii Școlii Primare Butterfly, în care școlarii au început activitatea în anul școlar 2014-2015.

Între timp am construit o echipă mare, cu profesioniști pasionați de educație, alături de care educăm cu drag copiii înscriși la Butterfly. Între timp copiii care au venit la noi neavând doi ani încă, acum sunt școlarii noștri la clasa a II-a și ne uităm cu mândrie la cât de frumos au crescut alături de noi.

În paralel avem grijă permanent să oferim sprijin și educație oamenilor, derulând mai multe proiecte sociale despre care puteți citi aici.

Însă cel mai mare câștig în dezvoltarea mea personală și profesională mi se pare a fi că am reușit să-mi stabilesc de-a lungul timpului repere care mă ajută sa merg mai departe. Câteva dintre acestea sunt:

–          Familia este cea mai importantă și încerc să ofer copiilor mei cea mai frumoasă copilărie, pentru oricât de ușoară ne-ar fi viață, tot minunată copilărie rămâne reperul nostru de fericire lipsită de griji;

–          Sănătatea nu este un dat și am învățat să fiu recunoscătoare în fiecare zi în care sunt sănătoasă;

–          Orice linie de sosire atinsă are nevoie de 1% talent și 99% transpirație, iar norocul este o altă denumire a îndrăznelii și perseverenței.

–          Atitudinea este cea care creează campioni. Winston Churchill spunea nu degeaba că “Succesul nu este final, eșecul nu este fatal. Curajul de a continua este ceea ce contează!”

–          Cel mai mare ajutor în viață îl poți obține doar de la tine însuți.

–          Schimbarea este singurul lucru constant în viața noastră. Nimic nu-i veșnic … așa că trebuie să trăim cu ea, să ne lăsăm purtati de val și să ne învățam copiii să facă același lucru;

–          Oricât de greu ar fi la un moment dat, greul nu durează o veșnicie … apoi devine ușor.

–       Dincolo de cunoștințe, trebuie să-i învățam pe copii valori, atitudini, aptitudini. Restul vor dobândi singuri.

Performanța mea

performace-coverageAm fost antrenată pentru performanță de mică. De pe la 6 ani. Când copiii ieșeau la joacă, eu eram la antrenament. În loc de tabără, eu eram în cantonament iar în timp ce vecinii mei se jucau pentru că așa voiau, eu jucam pentru că așa trebuia.
Mi se spunea că totul avea o finalitate. În loc ”sa pierd vremea jucându-mă, ajungeam campioană și plecam în străinătate”. Și am ajuns după vreo 6-7 ani de muncă, stres, emoții și o tonă de critici primite de câte ori nu câștigam. Și nu câștigam mereu … căci, deh, e un singur câștigător și restul învinși, așa-i viața.
Cel mai mult din perioada respectivă, nu îmi amintesc din păcate bucuria jocului, ci presiunea imensă, așezată pe umerii uni fetițe, accentuată permanent de un „trebuie” categoric.
Pentru că atunci când ești copil absorbi ca adevăr absolut tot ce ți se spune, treptat, am ajuns să mă identific cu ce făceam. Dacă nu câștig, nu sunt bună de nimic. Așa, cumva. Mă și pedepseam, nu mâncam înainte de concurs de emoții și nu mai mâncam nici dacă pierdeam, mi se părea că nu merit. N-am știut că eu, am și altă dimensiune decât succesul sau insuccesul sportiv. Am crezut că asta sunt. Și am luptat cu adversarii mei dar mai ales cu mine, fără să știu că fiecare avem o limită pe care oricât am vrea, nu o putem depăși. Care nu are legătură cu cine suntem.
Am reușit să aflu adevărul despre cine sunt mult mai târziu, odată cu proiectul profesional pe care l-am dezvoltat, Școala Butterfly. Culmea, eu care mergeam la școală de câteva ori pe trimestru și am învățat pentru Bac cu dicționarul lângă mine, am făcut o școală.
Abia atunci am început să studiez, cu mintea adultului și ajutată de hopurile prin care am trecut în ultimii ani, cei de mamă și tânăr antreprenor, dar și de fondul creat de viața sportivului de performanță unei fetițe structural necompetitivă, despre abilități care ne aduc succesul, care ne pot face un adult împlinit.
Astăzi sunt convinsă că performanța se obține punând cuvântul trebuie în dreptul altor principii, mult diferite de ceea ce mi-a fost insuflat mie în copilărie și anume:
1. Nu comparația îi face să performeze, ci ambiția de a persevera în a fi mai buni decât au fost ieri;
2. Ca să performeze, trebuie să descopere ce le place. Pentru că performanța înseamnă 1% talent și 99% transpirație și e cam greu să transpiri mult făcând ceva ce nu-ți place;
3. Încrederea nemărginită în propriile puteri este ingredientul secret. Un copil ajutat să aibă încredere în sine, va fi un adult care va muta munții;
4. Visul trebuie conturat, exact ca ținta luată în vizorul arcașului, apoi urmărit cu consecvență. Dar atenție, copilul trebuie ajutat să își identifice propriile vise și nu să îi fie proiectate vise neîmplinite ale părinților;
5. Nimeni, nici chiar părintele sau profesorul, nu are dreptul să taie aripile copiilor.
Așa am ajuns să considerăm parte din obiectivele majore la Școală Butterfly, predarea abilităților de viață. Stimă de sine, curiozitatea, curajul de a înfrunta eșecul, tenacitatea și spiritul de echipă sunt valori pe care le dezvoltăm prin programe bine alese, pentru că, în afară de cunoștințe, evaluări, concursuri și carnete de note, aceste abilități construiesc un adult complet.

 

 

 

 

 

 

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén