Mădălina Gîdiuță

Blog Personal

Category: Articole scrise pentru Catchy

Cum, fara asteptari?

mama si copilul

Tot aud in ultimul timp despre a trai, in libertate deplina, fara asteptari. Cum adica, fara asteptari?

Pai si progresul nostru, a merge mai departe in viata avand un scop, o ratiune, niste ambitii personale si profesionale? Cum putem face lucruri, cum putem merge mai departe, daca suntem oameni normali, cu familii, copii, catei si locuri de munca, fara a asteptam nimic?

Eu astept tot timpul cate ceva: de la Dumnezeu sa ma tina sanatoasa, dar mai ales sa-i tina sanatosi pe cei pe care ii iubesc pana la stele, de la copiii mei sa fie fericiti si sa creasca in pace, de la  univers sa imi ofere cand si cand ca din senin o raza de soare, un curcubeu, o ploaie de vara, o oportunitate, o iubire frumoasa. Am si asteptari concrete, cotidiene, cum ar fi sa se aprinda lumina cand apas pe buton, sa porneasca masina si cand sunt -25 de grade, sa gasesc deschis la magazin cand merg la cumparaturi.

Cred ca a pune lipsa asteptarilor pe soclu este un pic fortat, in contextul in care suntem oameni normali, perfect integrati si traim alaturi de oameni sau alte  fiinte pe care le iubim enorm. Sigur, poate conceptul se potriveste uni calugar budhist al carui intreg  univers e complet diferit de al nostru.

Dar sa arunce piatra, cel care nu asteapta sa aiba copilul sanatos si in viata, sa aiba parintii alaturi cat mai mult timp, sa primeasca un strop de iubire si poate o mangaiere cand se simte un copil pierdut in lumea asta mare, sa primeasca o privire calda si un sarut pasional de la cel sau cea de care e indragostit, sau de ce nu, cel care accepta sa traiasca fara planuri, fara proiecte, fara sa creioneze si sa proiecteze idei despre viitor care creeaza asteptari.

Cred ca povestea nu este despre asteptari, ci despre acceptari. Despre a accepta toate lucrurile pe care universul ti le serveste fara drept de apel, despre a accepta viata, cu drumul ei usor sau greu, trist sau vesel, cu sau fara iubire, cu vand sau soare.

Despre a te lasa dus de val, cu zambet, fara a-ti pierde valorile proprii, fara a inceta sa fii tu, fara a permite celorlalti sa schimbe ce ai gasit sau construit tu, bun, in tine.

Eu cred ca este despre acceptare, constientizare, deschidere, explorare.

Pleacă, nu mai sta!

Obișnuiesc ca din când în când să plec singură undeva. Iar asta mă duce cu gândul la prima escapadă de felul ăsta. Erau copiii mai mici iar eu într-o perioadă atât de încărcată, încât doar când auzeam „mama” mă încordam toată. M-am gândit că dacă plec, or să mai strige și „tata”. Și așa mi-am făcut bagajul, am aranjat programul loc ca o mamă responsabilă și dusă am fost….vreo 20 de km pe autostradă spre Ploiești până la primul gând „rau”. Apoi m-au lovit pe rând, nu neapărat în ordinea asta, dar fiecare de mai multe ori: „sunt mamă rea” „ma simț vinovata” „ce o să fac eu singură undeva” „o să fie oribil” „nu o să am cu cine să vorbesc” „o să plâng în cameră singură de dorul lor”…mă rog, o serie mult mai lungă, dar a fost demult și nu îmi amintesc chiar tot ce-mi trecea prin minte. Oricum a fost o luptă de lămurire cu mine ca să nu fac cale întoarsă acasă. Și așa am ajuns la destinație. Evident, m-am gândit să dorm două ore și apoi să decid dacă mă întorc acasă. 

Am dormit cinci ore dusă, apoi m-am trezit și a început seria a doua de gânduri „e ciudat de bine”, „de ce nu mă simț rau”, „de ce nu îmi mai vine să mă intorc”, „sunt mamă rea și nepasatoare”. Iar apoi liniște.

Liniștea unei femei care are nevoie uneori să fie doar cu ea. Care are nevoie să răspundă doar chemării fetiței dinăuntrul ei, care are nevoie să doarmă fără să se întoarcă pe o mașinuță uitată în pat, care are nevoie din când în când să își audă sufletul și gândurile.

Fac atât de bine două zile de pauză, în care copilul să fii chiar tu, în care să te răsfeți și să te duci la cel mai bun restaurant din oraș, în care să nu fugi de ține în compania prietenilor, în care să vezi dacă ești singur o companie suficient de bună.

De atunci plec singură, uneori, când simt că mă apăsa ce-i în jur sau pur și simplu când sunt obosită, doar că plec fără nici un sentiment de regret, vină, apăsare. Doar cu dor și cu bucuria revederii cu mine însămi.

Ne-am pierdut instinctele, doamnelor?

Cățelușa noastră mititică a fătat zilele trecute doi pui. A fost prima oară când am stat în preajma unei mămici care își aduce puii pe lume. Am văzut, fascinată, cum respira, cum a întâmpinat contracțiile cu curaj, cum a tăiat singură cu dințișorii cordonul ombilical, a curățat și așezat încetișor, la țâțe, puișorii. Apoi a stat lângă ei, permanent, cu privirea plină de dragoste, grijă și preocupare. A refuzat să plece de lângă ei de când îi are. Dacă pleacă, duce cu ea, pe rând, fiecare pui, acolo unde merge. Știe tot ce are de făcut, instinctiv.

Culmea e că nu a fost înscrisă la cursuri Lamaze, nici la „cum să crești la modă copilul mic”, nici la „cum să învățam copilul nou născut limba engleză”, nici la „cum să cresc corect copilul ca să nu aibă schimbări hormonale în adolescență”.

Ați văzut ce fac cele mai multe viitoare mămici pe ultima sută de metri, înainte să nască? Citesc și merg la cursuri. Multe, de toate felurile de parenting, cu orice trainer. Am cunoștințe care au mers la cursuri de abordare a comportamentelor anormale ale adolescenților, pe vremea când erau încă însărcinate. Viitoarele mamici ajung să știe, teoretic, totul despre creșterea viitorului copil, de la 0 la 18 ani.

„Tobă de carte”, demarează la momentul potrivit lupta de putere cu bebelușul. Cum a venit pe lume, trebuie dresat „căci cum îl înveți, așa îl ai”. Primește mâncare după ceas, doarme singur, plânge singur, să nu fie prea răsfățat, mănâncă broccoli și avocado, până intră la grădiniță știe înmulțirea, împărțirea și recită în engleză etc.

parent-child-newborn-jo-frances-parent-and-child-photo-gallery-1024x837

Lupta se duce pe fronturi paralele și cu bona, și bunicii, care habar nu au cum se crește un copil „ca la carte”, dar și cu soțul care a fost la bere, în loc să vină la cursuri, iar acum face greșeală după greșeală în educație.

Partea neplăcută este că, de obicei, trendul se schimbă cam la cinci ani, așa că sunt șanse mari ca mai târziu să apară alți traineri, care să contrazică, cu argumente solide, toate principiile moderne aplicate astăzi la creșterea copilului.

pui de cățel

Dacă aș face încă un copil, după toate experiențele trăite până acum, după toate exemplele văzute, m-aș uita mai întâi înăuntrul meu. Mi-aș aminti că venim pe lume cu un bagaj de instincte și informații complete despre cum să fim mămici. Aș asculta doar parțial ce zice un trainer, care, poate, nici nu a trecut prin experiența maternității, și m-aș baza, în primul rând, pe conexiunea magică mamă-copil, în care aș găsi, cu siguranță, toate răspunsurile. Aș descoperi nevoile mele și ale copilului meu pas cu pas, încercând să îi ofer constant singurul lucru de care sigur are nevoie în fiecare zi, pentru toată viața lui de copil și adult, iubirea mea necondiționată și brațele de mamă, deschise.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén