La varsta fiului meu, 11 ani si jumatate, am plecat insotita de doua fetite de 9 ani la Sfantu Gheorghe, urmand sa ne astepte la gara un antrenor. Antrenorul nu era acolo, nu mai stiu de ce si nici nu cred ca s-a obosit cineva vreodata sa imi spuna de ce. Cert este ca m-am trezit fiind cea mai mare dintr-un grup de copii, intr-o gara la ora 10 seara, cu cativa oameni care nu vorbeau romana desi eram in tara mea. Nu stiu ce a fost in suflletul tatalui meu cand am sunat acasa, dar stiu ca mi-a spus: “Tu te descurci, stai linistita, o sa fii bine, iar asta mi-a dat o liniste incredibila!” Am fost in stare sa explic cine sunt si ce fac eu acolo si s-a gasit o solutie pentru noi pana a doua zi, cand si-a adus aminte grupul nostru ca existam. Imi amintesc de aceasta intamplare de fiecare data cand vad un parinte care insista sa faca pentru propriul copil ce el, copilul, s-ar descurca foarte bine sa faca singur.

Mi-am amintit intamplarea si ieri, cand mi-a povestit una dintre colegele mele ca avem un baietel la after school care a iesit dezbracat din baie spunand ca el nu stie sa se stearga. Va dati seama ce a simtit el?

Sigur, am scris mai sus doua exemple de copii mari, dar totul incepe inca de la gradinita. La interviul de inscriere, toata lumea vorbeste aproape exclusiv despre achizitii academice.

In ce limba predati? Ce materii aveti? Ce optionale?

Cam cat lucreaza zilnic, ca al meu face de acasa socoteli si stie litere si nu vreau sa regresesze?

Nu ca-i al meu, dar sa stiti ca este foarte avansat!

Cand il iau, as mai lucra pe caiete ceva!

Credeti sau nu, intrebarile de mai sus le pun de regula parinti de copii de 2-3 ani si le pun cu cea mai profunda dragoste pentru copii si cu o frica la fel de profunda ca nu vor fi ai lor copii, la fel de buni ca ceilalti. La ce, oare sa fie buni? Ca astazi nici nu stim pentru ce ii pregatim academic, ce meserii vor mai exista peste 20 de ani si ce vor trebui sa stie.

Bine, bine, sa stie engleza, karate, balet, franceza si sah, dar, sa se imbrace si sa se dezbrace? Sa manance altfel decat pasat? Sa mearga la toaleta? Sa se stearga la fund? Sa imparta ce este al lui?

Daca eu voi mai avea un copil mic, sau daca as fi  in locul fiecarui parinte de copilas mic, as incerca sa nu fac in locul lui nimic din ce poate sa faca singur. Nu as permite niciunei bone sa se faca indispensabila, niciunuia dintre bunici sa isi arate iubirea excesiva facand lucruri in locul copilului. Si in niciun caz nu as mai face lucruri in locul copilului meu pentru ca ma grabesc si nu am timp sa il astept. L-as lasa sa isi puna pantofiorii invers, sa isi buna bluza pe dos, sa se lege gresit, sa isi puna geaca singur. Nu i-as indesa caciula pe cap, l-as lasa sa se umple de apa si noroi apoi sa se schimbe, sa puna mainile peste tot chiar daca le baga in gura……l-as lasa!

Eu cred foarte mult ca stima de sine si increderea in propia persoana nu se construieste cand repetem obsesiv copilului “tu esti cel mai bun” ci atunci cand el vede ca se poate descurca singur in cat mai multe situatii. Atunci cand simte ca si daca a dat-o in bara, poate repara. Atunci cand isi da seama ca poate singur sa isi duca si reusitele, dar mai ales esecurile.

Dupa mine, cel mai bun mod de a ne raporta la cresterea copilului, este sa ii stam in spate si  sa ne gasesca acolo la nevoie, cand se intoarce spre noi, nu sa il ducem noi in fata unde ne dicteaza ambitiile, sperantele dar mai ales fricile noastre. Cum bine am ascultat ca spunea Oana Moraru recent, “Daca vreti sa cresteti copii buni, de success, lasati-i in pace sa creasca!”