Madalina Gidiuta

Blog Personal

Despre bullying, suferinta copiilor

Andrei a fost mutat de părinți la o școală nouă. După o lună, s-a îmbolnăvit. Despre bullying, suferința copiilor

Bullying - scoala - Getty(Foto: Guliver/Getty Images)

Andrei a fost mutat de părinți la o școală nouă, în clasa a V-a. A tot avut emoții peste vară, dar ai lui i-au repetat că va fi în regulă. Colegii vor fi la fel de drăguți ca la școala veche. Erau puțin îngrijorați, pentru că Andrei nu este genul foarte sociabil, nici nu se remarcă prin rezultate extraordinare la învățătură, în plus schimbarea învățătoarei, de care el se atașase, cu un număr mare de profesori, nu sună chiar bine.

Părinții au răsuflat ușurați când a revenit în prima zi de școală acasă și era încântat.

După o lună de școală Andrei însă s-a îmbolnăvit, a lipsit câteva zile, apoi a început să se plângă în fiecare dimineață că îl doare burta.

A încercat să îi spună tatălui că nu și-a făcut prieteni și că are un coleg la școală care îl face prost în fiecare zi și îi trântește pe jos caietele și penarul, însă a făcut asta într-un moment în care tatăl lui repara ceva și nu a fost atent. A încercat să spună și mamei, care i-a răspuns că așa e în viață și ar fi bine să facă la fel. A completat și cu “nu te plânge tatălui tău, că ești bărbat! El dacă se ducea bătut acasă îl mai bătea o dată și taică’su! Te bate cineva, îl bați și tu!”

La nivel european, România se situează pe locul al treilea la bullying în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul, potrivit raportului Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).

Potrivit „Salvați copiii”,  trei din zece copii sunt excluși din grupul de colegi.

Trei din zece copii sunt amenințați cu bătaia sau lovirea de către colegi.

Unu din patru copii a fost umilit în fața colegilor.

Bullying-ul are fețe ascunse și se manifestă sub forma unor numeroase comportamente, cu intenția de a produce suferință și dezechilibru de putere. Există lovituri care se văd, răni care pot fi pansate, dar există și lovituri insinuante, răni care nu știu să strige după ajutor.

Într-o țară în care 63% dintre copii recunosc că sunt bătuți acasă de părinți, iar lovirea cu palma și urecheala nu sunt percepute ca violență fizică, mi se pare firesc că România se află pe locul 3 din 42 în Europa la amploarea fenomenului bullying. Pentru ca bullyingul începe acasă și se termină la școală.

A trata fenomenul bullying cu afirmații de genul „și eu pățeam la fel și n-am murit”, „dacă te bate colegul, te mai bat și eu”, „dacă nu ești în stare să te descurci, nu am ce să îți fac”, „nu mă interesează pe mine prostiile astea, tu pune mâna și învață!”, e oribil pentru copilul copleșit de frică pentru care timpul se dilată și care ar da orice să nu mai meargă la școală. Cred că adulții sunt responsabili să ajute la diminuarea acestui fenomen, cât mai mult.

Dar să trecem în revistă detalii concrete!

Ce înseamnă bullying?

Bullying reprezintă o formă de abuz emoțional și fizic, care are trei caracteristici:

· Intenționat – agresorul are intenția să rănească pe cineva;

· Repetat – aceeași persoană este rănită mereu;

· Dezechilibrul de forțe – agresorul își alege victima care este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apăra singură.

Care sunt cauzele bullying-ului?

Expunerea la violentă a unei persoane poate duce mai departe, precum „efectul fluturelui” (o acțiune mică într-un anumit loc, la un anumit moment-dat, poate produce schimbări majore, exponențial amplificate, în alte zone) la alte fenomene de bullying, atât din partea agresorului, cât și din partea celui agresat. De multe ori, agresorul adoptă violența ca ultima posibilitate de defulare și exprimare, fiind la rândul său abuzat ori neglijat. Cauzele cele mai des întâlnite care determină astfel de comportamente ale agresorului pot fi lipsa de empatie, egocentrismul, orgoliul, superficialitatea relațiilor umane, și, mai ales, expunerea și preluarea unor modele de comportament similare – de cele mai multe ori, copilul reproduce cu semenii săi ceea ce vede acasă.

Indiferent dacă vorbim despre bullying verbal (tachinare, batjocorire, poreclire, etichetare, jigniri, înjurături), relațional (izolare, excludere, denigrare), fizic (bătaie, îmbrâncire, distrugere sau confiscare a lucrurilor personale) sau mai nou cyberbullying (hărțuire pe telefon sau internet) efectele pentru victimă sunt răvășitoare atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Copiii victime ale bullyingului trec de la confuzie, îngrijorare, tristețe, izolare și scăderea stimei de sine, la tulburări și boli fizice, în caz extrem putându-se ajunge chiar la tentative de suicid.

Cum putem ajuta copiii aflați sub incidența bullyingului?

Mi se pare esențială nevoia de conștientizare a acestui fenomen și ieșirea din zona în care considerăm că foarte multe lucruri făcute sau spuse nu înseamnă agresivitate, ci intră în sfera normalității, atât acasă, cât și la școală.

De asemenea, mi se pare important să înțelegem că efortul trebuie să fie comun, pentru ca rezultatele să apară și că primul pas este prevenția.

Atât la grădiniță și școală mai ales acasă, trebuie să arătăm copiilor tolerantă zero în mod constant față de fenomenul bullying.

Noi la grădiniță am implementat de foarte mult timp în programul zilnic jocuri de empatie și înțelegere a emoțiilor, prin care copiii sunt învățați să își identifice stările emoționale și îndrumați prin jocuri de rol de regulă să înțeleagă ce simț ceilalți copii, atât în postura de „supărat” sau „agresiv”, cât și în postura de „victimă”. La noi, identificarea acestor emoții de foarte timpuriu a ajutat foarte mult copiii.

Cred că și acasă este la fel de important ca părinții să pună preț pe ceea ce simt copiii, să îi asculte, să îi ajute să își identifice de asemenea emoții și să le permită să le manifeste.

Cred că Andrei, personajul poveștii de la începutul articolului, dacă ar fi fost ascultat cu atenție de către părinți, întrebat ce simte și ajutat să își construiască o postură demnă și curajoasă în fața colegului agresiv, nu ar fi fost în postura de a deveni atât de anxios încât să aibă probleme de sănătate.

Sunt convinsă și că, daca diriginta clasei ar fi fost informată despre ceea ce simte Andrei și întâmplările din clasă și dacă ar fi lucrat jocuri de rol cu copiii la ora de dirigenție, agresorul lui Andrei ar fi înțeles cum se simte Andrei și nu l-ar fi agresat. Poate Andrei ar fi înțeles de ce agresorul lui simte nevoia fie răutăcios.

Sunt sigură de asemenea că dacă raportul de consiliere psihologică nu ar fi de un psiholog la 800 de elevi, poate că, deși părinții lui Andrei nu s-ar descurca foarte bine cu gestionarea întâmplărilor, ar exista un liant în persoana psihologului care să ajute enorm toate părțile implicate în această poveste.

Atât Andrei, cât și colegii lui stau atât de mult la școală în compania colegilor, încât este esențial să îi ajutăm să nu fie în postura de victime și agresori, iar perioada din pauzele școlare, când de regulă se întâmplă aceste incidente, să nu se dilate în mintea copilului și să devină un coșmar de netolerat.

Să nu uităm că Andrei, neînțeles astăzi, poate deveni la rândul lui agresor în încercarea lui de a nu mai fi victimă niciodată. Să nu uităm că el va crește copii și le va spune așa cum i-a spus mama lui: „dacă vii bătut, te bat și eu!”

Prevenția și oprirea întâmplărilor din sfera bullyingului presupun eforturi susținute timp îndelungat, dar lucrând cu instrumente potrivite, învățând copiii să își înțeleagă propriile emoții și să respecte emoțiile celorlalți în fiecare zi încă de la grădiniță, ajută și schimbă vieți.

Cum ar fi?

Ma gandeam cum facem noi parintii slalom printre informatii in dorinta devenita aproape incrancenare, de a fi cei mai buni parinti pentru copiii nostri.
Cu tot avantul inainte mergem la cursuri de parenting inainte sa se nasca copilul, la cursuri de nutritie, ne bagam in toate grupurile posibile din online, studiem tot ce se poate studia despre vaccinuri si medicamente, despre alimentatie, despre sisteme educationale si asa mai departe, totul din dorinta de a fi cei mai buni parinti.
Daca v-as spune ca o data la 5 ani pare ca se rastoarna informatiile iar noi pierdem timp atat de important invatand si aplicand pe copiii noastri ce poate se dovedeste peste cinci ani ca nu mai este bun?
Acum 13 ani, cand eu am nascut, copilul trebuia plantat in patut si lasat sa planga…..acum am citit ca primii 3 ani s-a dovedit clar ca trebuie tinut in pat cu mama.
Laptele era bun, acum e cancerigen.
Sparanghelul, avocado si brocoli au devenit un “must” in tot ce inseamna alimentatie sanatoasa….ma intreb pana cand?
Acum 13 ani nu imi puneam problema sa decid eu ce vaccin face copilul, am ales un medic cu incredere si m-am bazat pe el. Acum, privim medicii banuitori ca “daca” ne injecteaza copiii cu ceva rau.

Si totusi, avem din ce in ce mai multi copii cu alergii alimentare. Avem la unul dintre sedii un copilas cu alergie la 85 de produse alimentare. Din ce in ce mai multi parinti vin de acasa cu sufertase cu niste chestii de mancat de care nu am auzit in viata mea si arata dubios.
Si totusi, avem din ce in ce mai multi copilasi cu forme de autism. Sigur….colega mea spune ca este o forma de evolutie….
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii obositi de viata de cum au intrat la scoala. Dar sigur, au punctaje maxime la concursuri.
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii cu probleme de greutate sau copii care dupa ce scapa de “blestemul avocado si sparanghel” se arunca in chioscul de la scoala cu toata energia.
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii…..

Cum ar fi sa va bucurati ca este sanatos? Cum ar fi sa incercati sa vedeti cum ii place sa ii aratati ca il iubiti? Cum ar fi sa ii spuneti “esti perfect”
Cum ar fi sa nu va mai invinovatiti ca poate nu faceti destul? Cum ar fi sa stiti pur si simplu ca nu exista parinte mai bun decat voi pentru copilul vostru si ca nu exista reteta mai buna pentru crescut copii decat prezenta, iubirea si acceptarea.
Cum ar fi sa va dati jos din spate sacul acesta greu de pietre pe care ii duceti zilnic si care inseamna teama ca nu il cresc bine, actual si nu va fi cel mai bun din cauza mea.

Mai intai, Doamna!

Mă întreb adesea ce înseamnă normalitate în iubire. Şi mereu, mereu, mă gândesc că filmele de dragoste cu final fericit sunt făcute în ciuda noastră, a multor femei care nu au avut şansa să guste din „şi au trăit fericiţi….”, pentru care normalitatea este cu final trist.

Pare însă că destinul nu mă lasă să mă resemnez, căci când şi când îmi apare în faţă iubirea….

Citeste continuarea aici

cuplu vărstnici

Casatoria din dragoste

Până acum mai puțin de o sută de ani, cuvintele „căsătorie” și „din dragoste” nu conviețuiau în aceeași frază. Căsătoria era o instituție prin care se puneau în comun interesele a două familii. Soții plecau la drum cu așteptări romantice minime, iar asta nu era o abordare greșită după cum susțin, chiar astăzi, primele caste din India. Care au interzis căsătoria din dragoste, pentru că „aduce niște probleme de nerezolvat în comunitate”.

Cu alte cuvinte, că se numeau Ion și Maria sau Greta și Hans, în părți diferite ale continentului, când se căsătoreau după înțelegerea părinților lor, cei doi porneau în viața lor de adult, probabil la începutul vieții lor sexuale, cu gândul că vor munci, vor face copii repejor, iar pe la 40-45 de ani vor repeta ciclul și îi vor căsători. End of story. Surprizele erau mult prea rare…

Ce te faci acum însă cu căsătoria? Greta nu-l mai ia pe Hans și nici Hans pe Greta ca să își înceapă viață împreună, ci, mai degrabă, când și-au încheiat etapa de experimentat iubiri și dezamăgiri, de crescut cariera, de bifat experiențe și stabilit priorități, de călătorit în lumea largă. Prea târziu să mai facă un copil? Neah… Greta și-a congelat ovulele pentru momentul potrivit, ca să nu o grăbească ceasul biologic. Citescte in continuare aici

cuplu

Tatici in actiune

Am mers aseara la “Modern Dad’s Callenges“, un eveniment de parenting  destinat exclusiv tatilor, unde doar noi, cateva femei care am ajuns acolo cu un motiv intemeiat am putut participa, plasate strategic la ultima masa din sala si evacuate la un moment dat cand urma sa se desfasoare un exercitiu.

Recunosc ca acum doua saptamani nici nu stiam ca exista evenimente de parenting pentru barbati si oricum mi s-a parut amuzanta idea, probabil pentru ca traiam cu impresia ca cei mai multi de tatici sunt dusi “cu forta” sa li se spuna despre parenting. Dar  fost o seara in care mi s-a reconfirmat ca ma grabesc uneori fara sa am habar depre ce se va intampla.

Mi-am imaginat ca voi intalni un spirit de gasca, o atmosfera pe care o intalnesti cand se strang barbatii sa vada un meci si sa bea o bere. Am gasit in schimb in sala aproximativ 100 de tati, seriosi, probabil care s-au grabit sa ajunga dupa serviciu si care asteptau cuminti sa puna intrebari despre cum sa isi creasca copiii mai bine. Am vazut chiar un tatic insotit de fiica lui care se tot catara la el in brate. Am avut sansa sa cunosc si un tata care mi-a povestit cum a ramas singur cu fetita lui foarte repede si o creste cu dragoste dar si cu probabil multe, multe provocari..

Cand a inceput evenimentul si Bogdan Ion, Presedintele Colegiului Psihologilor, a vorbit despre stilurile de parenting, eu mi-am imaginat ca stiu tot, si asta stiu pentru ca am abordat cele patru stiluri (neimplicat, autoritar, democratic, permisiv) intr-un workshop “Scoala Parintilor” acum ceva timp. Si totusi,  Bogdan mi-a captat atentia cu cateva puncte:

  • Nu exista tata mai bun pentru copil decat propriul tata. Sigur, poate tata nu este in cea mai buna versiune a sa, dar asta se poate lucra, cu rabdare.
  • Cel mai bine creste copilul, atunci cand unul dintre parinti are autoritate asupra lui. Dar atentie, parintele cu autoritate nu este acelasi lucru cu parintele autoritar.
  • Daca vrei sa fii un tata bun, cel mai important lucru pe care il poti face este sa oferi timp. Daca daruiesti timp copilului, 90% din treaba este deja facuta;
  • Copilul absoarbe ce face tata, cum se poarta cu el si cu mama, nu ce zice tata. Asa incat daca vrei sa fii tata bun, fii atent la cum te porti cu mama (asta mi-a placut) si cu copilul.

Cel de-al doilea subiect al serii a fost legat de moarte si divort. Cum ii spui ca divortezi si cum ii spui ca a murit cineva apropiat. Cum a divortat si am trecut prin toate etapele, m-am gandit si aici ca stiu tot, dar totusi, Ioana Agachi a abordat cateva idei care merita trecute in revista:

– Cand parintii divorteaza, este minunat daca pot vorbi impreuna cu copilul;

– Copilul trebuie asigurat ca nu divorteaza nimeni de el,ca nu are nicio vina, ca dragostea este de mai multe feluri.

– Tata trebuie sa ramana constant in peisaj atat ca prezenta fizica dar si ca prezenta emotionala.

– Ioana a vorbit natural despre moarte si cum trebuie ea prezentata copiilor ca facand parte din viata. Copilul trebuie sa stie ca moartea este un eveniment definitive, greu, dar caruia oamenii lasati in spate ii supravietuiesc.

-deasemenea, pentru abordarea mortii, un subiect greu, a facut trimitere spre cartile pentru copii, care pot fi de mare ajutor in acest context.

Au mai urmat doi speakeri, dar la un moment dat am fost rugate sa lasam domnii singuri pentru un exercitiu si a trebuit sa ne retragem.

Am plecat aseara cu inspiratie, cu un sentiment de bucurie si respect fata de tatici si ma bucur ca exista aceasta comunitate de oameni interesati sa organizeze astfel de intalniri, dar si de tati interesati sa fie o prezenta mai buna in viata copiilor. 

 

Page 1 of 22

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén